Dorina Brândușa Landén de vorbă cu graficianul Remo Giatti Remo Giatti: ”… artistul creează sentimente și metafore ale unei viziuni a lumii. Un act de luciditate paralel cu viața.”

Dorina Brândușa LandènSunt interesată să îți pun două întrebări “simple” care au legătură cu două lucruri: una este despre procesul prin care ediția Geo-Graphic intră în lume și a doua este modul în care am putea face o punte de legătură cu omul care creează aceste lucrări de artă.

Remo Giatti – Aceasta este o operă care adaugă anului 2019 un timp de 45 de ani de creație. Este expoziția unei ediții care prezintă 90 de gravuri, toate create de mine. În anii 1974/75 nu aveam experiența gravării. Am preferat tehnicile experimentale … am păstrat tehnica artiștilor moderni ai gravurii internaționale (Goetz, Hayter, Friedlaender și alții). Am păstrat mai puțin sau nu am păstrat deloc de la artiștii italieni sacrii: Morandi și alții. Nu am ales gravura în alb-negru, tradițională. Nu sunt un adevărat producător de realitate … Deci, participarea la “curse” a fost dobândită prin însușirea de noi tehnici, necesare și particulare (Austria, Veneția etc.), cu artiști inovatori.

Multe dintre lucrările tale de artă au ca tematică munții și nu doar ca un element de peisaj. Acesta însemnând că muntele este important pentru tine. Ce spune muntele despre tine și cum ți-a influențat devenirea în calitate de artist dar și ca ființă umană?

– Este vorba despre 90 de lucrări de gravură pe care le-am realizat începând din anul 1991 și adunat în editia Geo Grafica, care are un subtitlu important: “pământ sau pământ”. Am ajuns aici gradat producând diferite foldere cu ediții care au condus apoi la colecția finală pe care am încheiat-o în anul 2016, după 25 de ani de muncă. De fapt, muntele a fost începutul și pentru că am trăit mult în munți ca băiat. Am fost atras de formele rocilor, de minerale, adică de forme si culori. Recent, am fost încântat să găsesc în biografiile artistilor ca Escher, Leonardo da Vinci însuși, dar și la mulți alții, aceeași admirație și interes pentru aceste lucruri. Muntele, peisajul pot deveni obiectul atenției artistice pentru artiștii vizuali, dar același lucru se întâmplă și în cazul muzicienilor, compozitorilor, scriitorilor, fotografilor. Nu este vorba despre gândirea doar la formele pe care muntele ți le poate sugera, tema reală este “pământul”, acest teren care este pus tot mai mult în dificultate. Întregul pământ, cu peisajele sale diferite, poartă semnele prezenței umane: peisajul devine tot mai mult lucrarea omului. Aceasta reflectă interacțiunea dintre pământ și om și trebuie văzută în globalizarea sa geografică. Iată tema sau setul global. Modul în care vedem peisajul este întotdeauna influențat de factori culturali. Omul percepe peisajul; acesta trezește în simțurile sale reacții care la rândul lor determină ideea sa personală despre peisaj. Burckhardt afirmă că “nu în natura lucrurilor ci în capul nostru trebuie să căutăm peisajul; este o construcție mentală care servește ca referință la o societate care nu mai trăiește direct pe pământ.” Cred că are dreptate când spune că fiecare observator își va vedea propriul moment unificator care va deveni primar pentru el însuși. Aici este legătura cu antropologia, arheologia, sacrul, care uneori apare în lucrări. Cu toate acestea, mi se pare că, în abstract, există diferite ipoteze de citire.

Abstract.                                                                                                                              “…munți, mări, văi, râuri, aer, orizont … așa este pământul meu …”, un act de iubire, 90 de lucrări selectate, originale, în care trăiește amintirea pământului cu implicații etnice, antropologice și naturaliste; redescoperirea rocilor și a mineralelor de care artistul a fost pasionat încă de când era foarte tânăr; alchimia procedeelor ​​grafice, pasiunea pentru artă și tenacitatea gravorului, apropierea artistului de școlile de inovație calcografică, au însemnat că, în ultimii 25 de ani, a fost propus un “drum” însoțit de o vastă creație de gravuri dedicate acestor teme. Munții de hârtie, de culori și plăci, anii de muncă grea, de imprimare intaglio, în care timpul nu este calculat, au făcut posibilă realizarea acestei lucrări impresionante în care a fost necesar să se experimenteze și să se adăuge la bagajul tehnic existent, noi proceduri personalizate care permit vizualizarea texturilor rocilor, oferind reliefuri și stratificări, depășind conceptul de gravură tradițională și oferind noi efecte ale “calcografiei naturale” prin suprapunerea procedurilor încrucișate. Acestea sunt compoziții de invenție care nu au nimic de ilustrat, ele sunt imagini evocatoare care pot fi urmărite înapoi până la magia-sacrală, amestecând sugestii arheologice, etnografice, influențe suprarealiste și cercetări abstracte.

Utilizezi diferite tehnici și o paletă de culori care dau gravurilor tale un caracter pictural. Asta te păstrează în legătură cu problema picturii? Sau este un element care are un înțeles foarte diferit pentru tine în ceea ce privește practicarea artei?

– Da, este adevărat, anumite gravuri au o relație cu pictura din motivele deja ilustrate. Prin culoare doresc să dau un contact emoțional observatorului. Să îi ofer sentimente, momente dezvăluitoare și să las o urmă. Nu o reproducere cu ilustrații ci cu o reinterpretare personalizată a unui subiect recunoscut. Cu toții cunoaștem numeroșii termeni tehnici utilizați la gravură: acvatinta, maniera în negru, point séche etc. și a fost necesar pentru formarea mea să experimentez cu tehnici variate si cu materiale diferite cum ar fi materialele plastice, plexiglas și colaje lipite cu “carborundum”, material care este o pilitură de fier, numită asa de inventatorul ei, Joan Mirò si alți artiști mari la Atelierul 17 Paris. Este exact ceea ce se vrea, fiecare artist dorește să experimenteze cu propria sa tehnică.

Se pare că păstrezi întotdeauna o singură temă, munții, dar tratată din unghiuri diferite. Te simți ca un artist eminamente creator sau munca ta este și rezultatul a ceea ce ți se întâmplă în viață?

– Fiecare își urmează propria fantezie, inspirația și caracterul tehnic concret la executarea lucrărilor. Adesea mă gândesc la lucrările lui Piranesi, un gravor care și-a concentrat atenția asupra inventării închisorilor imaginare, cu sutele, în alb și negru. Sau opera xilografică gigantică a lui Hokusai, care are întotdeauna în aceste lucrări viziunea îndepărtată și severă a Muntelui Fuji. De multe ori m-am întrebat de ce această insistență. Acestea sunt probabil simboluri arhetipale sau extrase din antropologie. Dar dacă am înțeles bine întrebarea, în ceea ce mă privește, da, bineînțeles, am insistat prea puțin asupra muncii dedicate muntelui (25 de ani), dar a fost o paranteză în munca mea de creație, mult mai mare, care astăzi este aproape de o sută de ediții realizate pe texte poetice, literare sau istorice. Printre alte lucruri, aș vrea să vă reamintesc că acum voi produce un nou volum de artă, ediție limitată de 50 de exemplare, dedicată lui Francisco Goya, cu 10 gravuri, care va fi expus în septembrie la Nisa iar în primăvara anului 2020, la Muzeul Goya din Castres (Franța). Iar în luna decembrie, ediția dedicată lui Leonardo da Vinci va fi prezentată la Consulatul Italiei de la Nisa, cu 5 gravuri pentru aniversarea a 500 de ani de la moartea sa.

Care crezi că este diferența dintre arta publică și arta privată? Ce are artistul pentru colectivitate?

– Lipsa suportului economic este întotdeauna evidentă. Dacă arta publică se limitează la achiziționarea unor sculpturi pentru a le pune în parcuri, nu este interesantă. Este vorba despre o lipsă de sprijin economic adecvat pentru artă în general, atât public, cât și privat. Amintiți-vă că, în urmă cu câțiva ani, în marele oraș Milano, un artist renumit ca Arnaldo Pomodoro a creat un muzeu de artă contemporană important, foarte activ și modern … care a funcționat doar timp de câțiva ani apoi a trebuit să se închidă din cauza costurilor ridicate de gestionare și a lipsei de resurse. În Italia, printre altele, nu avem rețeaua Kunstlerhaus sau Kunsthaus care există în străinătate și care reprezintă, de asemenea, puncte de agregare și întâlnire pentru artiști internaționali.

Crezi în capacitatea artei de a fi un catalizator al schimbării și o forță de vindecare în lume?

– Este dificil pentru mine să răspund la această întrebare fără pesimism. Vreau să sper … dar nu. Mă gândesc la viața și angajamentul artiștilor, prietenilor și maeștrilor pe care i-am cunoscut în timpul acestor 45 de ani de muncă, care au dispărut acum, dar care, totuși, au lăsat un semn de neșters prin munca lor de creație. Astăzi au dispărut de pe scenă și nimeni nu are grijă de ei. Totuși, ei au creat lucrări importante și au luptat împotriva indiferenței și a ignoranței instituțiilor încercând să trimită mesaje de schimbare și îmbunătățire. Din păcate, în orașul Milano, care a văzut prezența a mii de artiști din întreaga lume de la sfârșitul războiului încoace, este dificil să găsești un răspuns. Sunt prețuite doar  vârfurile de diamante care au atins valori economice foarte mari (Fontana, Manzoni etc.) Cine își mai amintește de Sironi sau Gianni Dova? Cu ani în urmă, artistul Chisto a realizat o instalație pe o insulă din Lombardia … s-a vorbit foarte mult, ca parte din publicitate, însă câți au înțeles mesajul? Deci, cred că abilitatea artei de a fi un catalizator al schimbării poate exista, dar trebuie găsită în interiorul sensibilității persoanei.

Poți să ne spui care este legătura dintre operele tale de artă, creatie și poezie?

– Spre deosebire de pictură și sculptură, graficianul are mai multe asemănări cu poeții și scriitorii care, de multe ori, pe lângă scrierea textelor, sunt și poeți iubitori de grafică. Totul poate veni din relația pe care o avem cu hârtia, pentru că ne place hârtia tipărită și ne unește. Iubesc, îmi sunt dragi edițiile mici, tipărite cu caractere de plumb, întotdeauna asamblate manual în prese vechi, conform procedurilor din trecut. Există mereu entuziaști și prese mici; cu unul dintre ei am făcut 15 ediții mici dedicate poeziei. Edițiile mici, tipărite în 30 de exemplare, numerotate și semnate, par a fi lucrări mici, dar, în realitate este o muncă enormă a cel puțin trei persoane și aceiași trei autori, la final, au câte 10 ediții fiecare: poetul, artistul, tipograful. Uneori se obțin rezultate extraordinare dar dacă ai dori să vinzi aceste cărți mici, costul ar fi foarte mare, dar plăcerea, de a le face și asta, ne unește. Ele sunt aproape întotdeauna făcute ca tribut adus arhivelor sau bibliotecilor care au colecții de poezie. O arhivă se află la Rovereto la Muzeul MART. Am întâlnit poeți foarte educați, intelectuali, profesori, care au avut nevoie de mult timp să scrie, să mediteze, să corecteze și să dea o versiune finală a poeziei după o perioadă de timp lungă, adăungând, eliminând citate aproape întotdeauna de neînțeles. Sunt “Poeți laureați”, așa cum i-a numit Montale, dar am avut de-a face și cu oamenii obișnuiți, spontani și relaxați. Întâlnirea pe care am avut-o în 1996 cu poeta Alda Merini din Milano, în casa ei foarte modestă din cartierul naval, casă care acum este  muzeu, rămâne o amintire afectuoasă și de neșters. M-a trimis un prieten, un mic editor, care publicase prima carte de poezii a Aldei Merini. În acei ani Alda era necunoscută și subevaluată din cauza aventurii ei într-un spital de psihiatrie, de care a fost foarte încercată. Aveam nevoie de un text de prezentare pentru o expoziție de colaje pe care trebuia să o organizez la Roma, la Galleria Incontro d’Arte. I-am arătat Aldei noua serie de colaje care au impresionat-o prin culorile, combinațiile și noutatea lor. (Am fost încurajat și urmat de Luca Crippa, un binecunoscut maestru italian în colaj și în toate tehnicile, profesor în Brera). Într-o explozie de creativitate, Alda mi-a spus imediat să scriu că îmi va dicta poezia. “Dar cum, am întrebat-o … acum?” De fapt, asta s-a și întâmplat, ea a dictat poezia care s-a născut chiar în acel moment și eu am scris, aproape fără să realizez că am fost martor al unui moment unic, atingând cu mâna mea cele mai înalte vârfuri ale creativității. Un poem surprinzător a apărut, plin de bucurie, de viață și de entuziasm. Chiar și astăzi cred că a fost o șansă fericită pe care mi-a oferit-o viața … Și galeristul din Roma nu vrea textul acestei necunoscute!

Ai studiat cu profesori precum Luca Crippa și Riccardo Licata. Poți să ne spui cum au influențat dezvoltarea ta ca artist vizual?

– L-am menționat pe Crippa (Luca, nu trebuie confundat cu pictorul spațial Roberto Crippa, nu au nimic de-a face și nu sunt rude). L-am cunoscut în anii de după mutarea mea la Milano, în contextul inaugurării expoziției „Disegni dei Ligari“ pe care am curatoriat-o în 1982 ca o organizare și preparare, la Palazzo Bagatti Valsecchi din Milano (acum Muzeu), l-am frecventat timp de aproape douăzeci de ani, până la moartea sa. Foarte original și înzestrat cu o mare abilitate tehnică, o imaginație incredibilă și o vedere foarte critică, lucid și neiertător în munca de creație, dar este imposibil ca într-un spațiu atât de mic să pot descrie munca sa și caracterul său. Lumea este plină de șarlatani și atunci când spui că ești stăpânul tuturor tehnicilor trebuie să te confrunți cu un adevărat maestru … studentul este ca un burete, absoarbe și, mai presus de toate încearcă – dacă reușește – să prindă nuanțele și acele mici detalii care sunt adesea ascunse și fac diferența. Desigur, fiind în contact, am putut înțelege erorile de setări pe care le-am avut și în cele din urmă să înving prin găsirea unui mod mai personal … dar rămânând departe de influența operei sale. Licata Riccardo a fost un inovator al tehnicilor grafice, urmând calea experimentării. Prelegerile sale și, în special, cursurile le-a ținut la Paris și Veneția au fost marcate de creativitate, de noi tehnici, materiale diferite pe care să gravezi, să lucrezi și să imprimi pe hârtie. Îi sunt recunoscător pentru tot ce am învățat. Mă supără că doi maeștri de această statură dispar din scena actuală de artă!

Ai colaborat recent cu Galeria Quadriga si editura Diane din Nisa. Veți publica volumul de artă dedicat lui Francisco Goya la această editură? Cum s-a născut această colaborare cu o galerie si editură din Nisa?

– În 2010, după ce am participat la a 8-a Trienală Mondială de gravură, în Chamaliéres, Franța, l-am cunoscut pe Ioan Paul Aureglia, director al Geleriei Quadriga și editura franceză Diane, Nisa. Galeria s-a deschis în 1947 cu colaborarea  fericită a unor artiști cum ar fi Masson, Matisse, pentru producerea de volume prețioase tipărite cu caractere de plumb direct cu imprimare folosind placa de lemn originală, și plăcile special gravate, la care astăzi colaborează cercetători importanți, scriitori, poeți și artiști europeni. Recent, expoziția de aniversare a 25 de ani sub conducerea lui Aureglia a avut loc în Anglia, la Universitatea din Cambridge. O lungă istorie a edițiilor de artă legate de literatură, poezie și afacerile actuale a dus la o listă foarte lungă de publicații. Este sufficient să amintim Divina Comedie, Iliada, Odiseea și … aproape terminată „Leggenda Aurea“, bazată pe un text de Jacopo da Varagine data în anul 1250. Aceasta este o reeditare a unei istorii foarte interesante a sfinților acelui timp. Cât despre mine, eu lucrez în prezent la doi „monștri sacri“ ale istoriei artei, de care sunt literalmente îndrăgostit: Francisco Goya și Leonardo da Vinci ca tribut și în memoria a cinci sute de ani de la dispariția lui da Vinci în Franța. Mai presus de toate, ei au nevoie de smerenie, de mare respect și de … tăcere; opriți telefoanele mobile și opriți-vă: vizionați, înțelegeți, învățați! Interesul pentru Goya a fost declanșat de vizita la excepționalul Muzeu Goya din Castres, un oraș francez care găzduiește colecțiile remarcabile franco-spaniole și o aprofundare a operelor lui Goya, după întâlnirea cu celebrul expert francez (și poet) John Louis Augé. Așa a fost posibilă o reevaluare atentă într-o cheie contemporană a gravurilor “Capricci”, la 220 de ani de la publicarea lor. Desigur, pentru mine au fost vremuri dificile și dureroase, suferință, dar, de asemenea, stimulare și am încercat să mă pun în contextul istoric și cultural al timpului, să interpretez și să capturez mesajele pe care Goya gravorul a vrut să le lase în istoria lumii, a omenirii. Repet, mesaje care sunt încă foarte actuale după 220 de ani sunt încă foarte puternice. Să ne amintim că Goya era, mai presus de toate, un pictor al curții regale: a suferit un eșec economic și numai datorită intervenției regelui de atunci al Spaniei a fost posibilă salvarea lui Goya de la dezastru și … de la Inchiziția care l-a ținut sub control. Apoi a surzit, din păcate, dar aceasta este o altă poveste.

Ai scris și publicat mai multe volume de artă dintre care: Grafica, Povestea lui Wilfredo, Remo Giatti: incizii. Crash al contemporanilor italieni. Ce ne poți spune despre această creație de autor și despre colaborarea cu artiștii din întreaga lume?

–  Grafica, volumele de artă, ex-libris, edițiile, broșurile permit o colecție de cărți la îndemână pentru cei pasionați care nu sunt bogați, pentru tineri, cupluri, familii. Într-o grafică mică (care ocupă puțin spațiu), poate exista valoarea intrinsecă a unei întregi opere de artă. Gândește-te la marii autori pe care-i poți deține în ediții mici. Edițiile cu grafică de autori mari nu ating niciodată sume mari care ar fi un obstacol în calea difuzării. Poate de aceea îmi pasă foarte mult și continui să lucrez. În trecut, este adevărat că m-am alăturat altor artiști din întreaga lume și am călătorit pe drumuri comune. Să ne confruntăm și să facem schimb de patrimoniul tehnic și cultural care este în fiecare dintre noi. Cu artistul austriac Wolfgang Seierl s-a născut o prietenie și colaborare care și după 20 de ani încă funcționează și facem lucrări împreună. În trecut am colaborat cu artiști bulgari extraordinari (Jordanov, Velikov) și Belarusi (Jakovenko), dar și cu polonezi, argentinieni și de alte naționalități. Am schimbat lucrări, impresii, idei. Nu vă închideți niciodată în curtea proprie. Dificultatea (pentru mine) este să lucrez cu … italienii … da, italienii! Toți cred că sunt mari stăpâni. În Italia, mă excludeau adesea de la expoziții, poate din gelozie sau invidie. De asemenea, deoarece nu fac parte din grupuri sau asociații, nu sunt cunoscut. Îmi petrec timpul în laborator și nu fac relații cu publicul. În general, în Italia, cei care organizează bienale sau expoziții colective de o anumită mărime au un al doilea obiectiv ascuns, adică să se prezinte ca mari artiști și să-i zdrobească pe alții. Pentru un străin, este mai ușor să opereze în Italia: găsește ușile deschise. Eu le găsesc închise.

Diferite părți ale muncii tale sunt multivalente, la fel ca și diferite părți ale viselor. Încerci să te apropii de procesele de gândire așa cum există înainte ca ideea să fie complet formată? Poți să ne spui ceva despre modul în care se generează înțelesul/sensul în munca ta de creatie?

– Încerc de fiecare dată să încep de la zero, un gol absolut, o foaie albă … la început nu știu ce să fac, ce voi face. Cred că în ceea ce privește stratificarea elementelor figurative, constructive și suprareale, pot fi reprezentați de ceea ce în critica de artă este numit “mesaj artistic” sau “filosofie” artistică, între ficțiune și adevăr. Mă gândesc la un vocabular de cuvinte cum ar fi: timp, aer, forme de plante, hieroglife, enigmă, labirint, oglindă, adică “peisaje abstracte”. Mă gândesc la limbaje diferite în fazele de cercetare în jurul problemelor formale. Pot exista citate din trecut și din prezent, pasaje din realitatea cotidiană, fragmente de poezie și chiar reinterpretarea altor imagini preluate din opere antice. Mă gândesc la o privire la realitate cu o întrebare despre destinul omului, despre viață și moarte. Fiecare lucrare este o provocare să nu cad în banal, în repetiția obosită din istoria artelor figurative. Căutarea unui limbaj care să ia în considerare multe lecții istorice care caută un astfel de adevăr expresiv personal.În grafică, uneltele și formatul redus impun o metodă lentă de lucru, exactă și riguroasă. Primele coli xilografice au fost primele din “civilizația imaginii și a comunicării” pe care nu trebuie să o uităm. Vorbesc despre Albrecht Dürer, care a venit la Veneția și a admirat în mod deosebit decorul capodoperelor lui Mantegna. Artiști italieni au mers la Nurnberg pentru a asimila cultura germanică. Comparații foarte importante pentru difuzarea culturii în Europa. În plus, nașterea cărții la Magonza în 1455 a reprezentat un eveniment global, atât de mult încât în Europa nu exista nici un oraș fără tipografii. În Veneția, Aldo Manuzio este precursorul “cărtii de buzunar” ilustrate cu xilografii și gravuri. Aceasta este istoria. Prin urmare, nu aș vorbi despre procese mentale, ci mai degrabă despre un sentiment de observare și o concentrare asupra cunoașterii lumii ca bază a tuturor lucrurilor. Nu există reguli în artă, dar este necesar să ne gândim la lucrurile și “setărilor” altora, fără să le citim doar superficial. Nu sunt nici sociolog, nici psiholog, dar mă gândesc la “baroc” gândind că “spiritul baroc este spiritul aventurii intelectuale și creative par excellence, spiritul plăcerii teoretice și excesului cognitiv. Este spiritul care concepe producția artistică ca un risc din cauza dificultății practice, fizice, dar și abstracte a executării lucrării”. Aceasta susține filozoful Omar Calabrese. Artistul încearcă să se elibereze de povești, visuri, viziuni, fantezii, traume … tot ceea ce are în el. “Dar dacă artistul folosește una sau altă formă care corespunde adevărului subiectului de a-și exprima mișcările și experiențele intime, el își exercită dreptul de a folosi orice formă intimă necesară pentru el, a unui obiect de uz curent sau a unei forme deja materializate artistic de către un alt artist “. Dacă Kandinsky spune așa, așa să fie, Klee se definește ca un” ilustrator de idei “în carnetele sale Ernst descrie rolul pictorului ca fiind “izolarea și proiectarea a ceea ce vede el însuși”. Leonardo da Vinci a scris în cărțile sale: “creația artistică este ca sunetul clopotelor și că în atingerea lor veți găsi toate numele și cuvintele pe care le veți imagina și mai târziu spune “… nu sunteți seriosi să vă opriți și să vedeți pete pe pereți sau în cenușa focului, în nori sau noroi … veți găsi invenții minunate care stimulează talentul pictorului pentru noi invenții … ” Aceste fraze sunt un stimulent zilnic pentru munca, pentru creația mea. În concluzie putem spune că artistul creează sentimente și metafore ale unei viziuni a lumii. Un act de luciditate paralel cu viața. Un joc de realitate care pune în acțiune grotescul, tragicul, comicul și realul. Dar nu este nevoie să explicăm prea mult sau să dăm titluri înșelătoare la lucrări, pentru că în acest fel, în opinia mea, sensul de reprezentare artistică este pierdut, condiționat prea mult și distrage atentia observatorului.

La ce lucrezi în prezent și care sunt proiectele tale, expozițiile din viitorul apropiat?

– Nu am vrut să mă vorbesc prea mult, dar au fost necesare citate. Sunt foarte fascinat de faptul că expoziția mea, organizată de revista Tribuna la prestigiosul Muzeu de artă din Cluj-Napoca este programată peste două luni. Sunt foarte mândru de acest lucru și mulțumesc tuturor pentru oportunitatea care mi-a fost acordată (lui Ovidiu Petca în special și celorlalți colegi). Pentru mine, este un reîntoarcere binevenită în România din 2006 și este mai presus de toate o expoziție istorică pentru creația mea, pentru că atunci voi putea vedea pentru prima dată toate cele 90 de lucrări ale ediției Geo Grafica expuse deodată. După anii intenși de lucru în atelier, sunt programate în Franța trei expoziții în diferite perioade: prima în septembrie, la galeria Quadrige din Nisa, cu prezentarea lucrărilor despre Goya. Apoi voi expune ediția Leonardo da Vinci la Consulatul Italian din Nisa în noiembrie. În cele din urmă, în primăvara anului 2020, la o expoziție mare, parțial retrospectivă, voi expune lucrări din 1974 până în prezent la muzeul Castres. Dar există și participări în alte contexte care nu sunt încă în calendar.

 

Interviu realizat de Dorina Brândușa Landèn

Copyright © Dorina Brândușa Landèn

Emanuel Pope – Exodus (svenska) Förlag: BoD Stockholm, Sverige, 2019

Exodus är den första poesi samlingen i svensk översättning av en av de mest framträdande rumänska poeter från diaspora, Emanuel Pope. När man läser dikterna i en följd det är slående hur de gradvis växer till ett universum. Det handlar om poesi som är under tecknet om att leva, en antagande poesi. Vi kan säga att dikterna är inte milda, varken tröstande eller skonsamma.Starka känslor, djupet inom människan, är uttryckta i skarpa ord, med en stark resonans, ibland chockerande, som trådarna i en väv förstärker varandra och tillsammans, bildar en helhet. Poeten håller sin kritiska ilska riktad mot samhället, speciellt när det är orimligt och förödmjukande.
Emanuel Popes poesi stiger i utrymmet mellan kropp och själ. Det här ögonblicket är hans egen poesi, som reproducerar, beskriver och kritiserar i en form som, med sin vikt och täthet, ligger vid denna rösts ursprung och minne och motiverar den uppmärksamhet som vi måste ge den.

Här kommer några dikter ur Exodus:

                           Morgonkaffe 

Låt oss gå! säger Ängeln till mig
Låt oss gå mot de Stora Vattnen
trött också på våra eldiga diskussioner
Låt oss gå och var inte rädd
för döden!
såsom jag tog dig genom livet
likadant ska jag ta dig även bortom
hennes kropp av dimma,
bara sluta klamra dig fast,
bara klamra dig inte fast
vid alla dessa illusioner
och vid andras händelser,
lämna till längtan
att älska sin nästa såsom sig själv
och i tidens hungriga mun
kasta, utan att se tillbaka:
ordens kött, din kropp, namnet och din uslings hjärta.
För att jag säger till dig: ingenting av vad du ser finns!
och ingenting kommer att återupplivas ifrån det som har varit
liksom ingenting av vad som finns kommer att överleva.
Då ska vi gå tillsammans, nu hand i hand,
mot stället där de Stora Vattnen faller och gömmer sig!

Jag satt och lyssnade på hen noga,
lyssnade som på mitt barn
med hela mitt jag,
Hen är min enda vän och jag kände den som mest
hela dess sorg hur den slog mig,
– som min egen sorg som jag gömde för dem omkring mig –
endast ett tungt ankare
håller mig kvar
som ett moln, krypande
på ytan av vad jag älskade:

                          – vänta goda Ängel, sa jag
kanske ska jag se ett tecken
idag när jag läser i kaffesump,
kanske stjärnorna på himlen i morgon kommer att förändras
och mina folks värld – små, älskvärda och av sammet –
kommer att undgå
den obevekliga dödens helvetes botten

… vänta Ängel om du älskar mig
och skynda inte på mig!

                       Så många år, så många hästar 

Så många år! Så många hästar!
Så många år! Så många hästar!
nervösa alla, samlade
till min port
men jag kan inte längre rida bort,
jag kan inte rida bort,
på ingen av dem,
som jag gjorde en gång.

Och ståtliga i min trädgård
de bet i betsel tills det blev sår.
Alla unga, alla unga,
som på Gud skulle de lyssna på mig

så fort jag kliver upp i deras sadlar
som alltid förut
som alltid förut.

Men nu ser jag bara
hur skymningen rider på dem
Och lämnar de döda i min trädgård,
i min trädgård,
medan månen
växer,
växer.

                      Guldfeber 

jag drömde att du var en kvinna med kropp av vatten
en simmande nymf genom en fjällflods stormiga våg
och från vattenbrynet böjde jag mig ner,
försiktigt sökande,
inuti dig, mina händer.
Jag hade redan till hands,
redo,
guldvaskarnas sil
när ditt hjärta som en levande fisk
halkade skrämt
i mina kupade händer.

Se, till skillnad från poesi
i drömmen är allt möjligt!

sedan, utan att tänka
hoppade jag som jag var
till hälften man – hälften odjur av jord
i mitten av den absurda strömvirveln
fortfarande med knäppta händer

                    hållande
ditt hjärta…

åter slog det fritt
inuti dig,
och hjärtats varje viskning
återkastade sig i vattenmassan
och i hela min kropp
med en stötvågs kraft.

Se, i drömmen är allt möjligt!

Mållös satt jag, vaggad
av dig, av henne och av vattnet
– tiden spelade ingen roll längre –
jag älskade ditt nya, spännande sätt
att tala till mig och att spegla ansiktet
även om jag hörde dig
underifrån de stora, runda stenarna

dånande skrattade du åt mig
på ett sätt som fick mig att skämmas
uppriktigt och ärligt
för att försvara mig på något sätt,
jag minns bara att jag upprepade i mitt sinne:
”bara så här kan jag känna lyckan” ”bara
så här kan jag känna lyckan” ”bara så här
kan jag känna lyckan”

I drömmen är allt möjligt!

 

                   Fallet 

Igen
smulor på pappers vita skal
igen
döden dragande sin kropp genom månens bädd
ses som att ge upp
dess skugga verkar vara en furstes slöja.
Men i smärta deltar man utan snålhet
är det inte så?
helhjärtat
som bara de djärva kan göra
i fylleri och bröllopstider
kommer allt på en gång
med släktingar och suggor
till och med omdömena har deras eleganta sätt
att visa sin sanna natur

helt visst
var och en kommer att få bara så mycket som han har förstått
efter ljudet av sin uslings hjärta,
hur mycket har han samlat, hur mycket har han älskat,
kampen, färden, uppstigandet
på världens bröst, på sina egna armar
i ansiktet av alla som har upphört
likgiltiga att begrunda i tystnad
fallet

och sedan
i hur mycket bröd ska du omvandla Dig, Herre
när livet, här,
varken levande eller dött,
är en ödmjuk last
som en fågel som gråter i sin jägares hand?

en flock vargar som tusen svärd
springer genom mitt blod!

aici şi acum    poetului Emanuel Pope

           

 

atunci când limpezimea lucrurilor

se tulbură de ceva nedesluşit

predă-te unui torent

trăieşte viaţa întreagă

zarva şi tot zbuciumul ei

ca şi cum ar fi portul plin de catarge  ale răbdării

şi iartă-ţi greşelile pe care le vei săvârşi

aşa cum le ierţi altora

eroismul pluteşte pe relicva existenţei

e încă foc în jur iar fericirea

nu-i decât mersul pe muchia cuţitului

printre oameni ce nu-şi întorc faţa

 

chiar dacă nimeni nu mişcă un deget

în această asuprire ce dăinuie

este o binecuvântare să trăieşti

clipa ce urmează să devină realitate

să mergi să vorbeşti să fii viu

iar ca argument cheie – speranţa se dăruie

pentru a te elibera de mâhnirea nelămurită

şi lamele de argint ale gândurilor tale

se ivesc de sub frunte leagă pământul de cer

iar într-o dimineaţă dulce şi tulburătoare

dacă vrem vom vedea un mare miracol

răsărind din zidurile tăcute ale încrederii

 

bucură-te

aici şi acum se ţese firul nedescurcat care va duce

în inima unui adevăr

iepurele rosu

Era noapte si intuneric si uitare
O usoarå neliniste bantuind pe afarå
Luna-si cobora pleoapa translucidå
peste raul Indal
Un iepure rosu ca sangele zburda prin zåpadå
Vorbea intr-una, intr-una vorbea
Apoi a tåcut, m-a trezit cu mutenia lui
Un intuneric nou s-a adåugat celui dintai
Luna s-a prefåcut sub ochii mei
Intr-un iepure rosu cu botul umed,
cu ochii de foc
Urca un munte, cobora un deal
Råceala lumii cådea pe ceafa lui
Si toatå mireasma amåråciunilor in gura lui
Si amara sperantå a inaltei dreptåti,
Cu råbdåtoarea trecere a pasilor såi
Mergand la trap prin carnea lui.

Apropii zåpada de urechea mea
Imi aplec cat pot inima, trupul spre gheata amenintåtoare
Merg panå la marginea extremå a pråpastiei
urmårind acest iepure a cårui spinare se pierde, rosie, in noapte.

Poate se intamplå så nu auzim cu adevårat
decat tåcerea celor pe care-i cunoastem mai bine si-i simtim mai apropiati
lovindu-ne cu precizia unui glont tras la tintå
in puterea noptii.

 

*

imaginea: https://www.marina-antonova.com/blog/symbolism-of-the-red-rabbit

LA MULTI ANI buni si frumosi Emanuel Pope!

EMANUEL POPE

Am scris şi am fost mereu împotriva poeţilor trecuţi de 50 de ani, 
i-am urât şi mă urăsc. 
Am visat la libertatea lui Labiş
Doar mă ştiţi cât de cât …
nu mă joc şi nu fac concesii
dar azi doi îngeri 
cu aripile pline de lumină
au venit şi mi-au şoptit altfel. 
Altfel cu totul.
Îmi pare sincer rău şi îmi cer scuze 
că nu mă mai pot păstra acolo 
aşa cum mi-am dorit, dar 
l-am văzut ca-n vis pe Arghezi tremurând căutându-şi ochelarii în timp ce muncea la un vers,
pe Vasile Voiculescu gândind încă strofe pe patul de suferinţă 
şi încă, şi încă mulţi alţii… şi-n temnițele comuniste la o vârstă înaintată şi vecină cu moartea
şi nu mai pot să îmi păstrez înaltul… ideal
AM GRESIT! ştiu
sunt vinovat
dar nu despre mine e vorba
Vă implor
iubiți-vă poeții!
Adeseori vă iubiți mai mult frigiderul 
şi vă costă bani cât consumă 
Noi însă nu consumăm nimic
Dimpotrivă pâna şi ce bem e pe datorie
Dar măcar lasaţi-ne sentimentul că vă suntem aproape.

să mă desprind… din Mitologia morţii moderne

iată-mă în acest anotimp al anului

când pădurea miroase a praf de puşcă şi sânge

iar lumea pare mai îndepărtată decât orizontul

 

în lumina zorilor mă trezesc autodistructivă

cu viaţa înfiptă în inimă

ca un cuţit ruginit până la plăsele

într-o placentă bolnavă

 

nu sunt nimic

nu mă pot lăuda cu nimic

cuvântul meu nu înseamnă nimic

comparat cu al vostru

deşi vă ridicaţi pe umerii mei

şi-mi uitaţi numele

 

ştiu că totul va fi iertat

totul a fost dinainte acceptat…

dar de unde atâta iubire

când întunericul închide zăvorul casei mele de vânt

atâta agonie coagulând hălci de suflet

de unde atâta singurătate întinzându-se ca un câmp galben

atâta speranţă – un fel de viciu personal

un fel de manie de a mă răni iar şi iar

până ce nu mai simt şi nu-mi mai amintesc

că sensul durerii e să rănească

 

ce putere mi-a rămas nefâşiată

la ce iluzie nu voi fi renunţat pentru totdeauna?

şi ce artă letală este chiar jocul acesta!

 

e timpul când trebuie să învăţ cuvintele morţii

apropiindu-se dinspre viitor

ea nu are altă grijă decât de a se depune asupra noastră

şi de a le sterge pe toate de-o viaţă.

EMANUEL POPE – din volumul “EXODUS” (româna/suedeza) Emanuel Pope, din volumul "EXODUS" (româna/suedeza, traducere de Dorina Brandusa Landén)

febra aurului 

Am visat că erai o femeie cu trup de apă

nimfă înotând prin unda unui râu vijelios de munte

iar eu îmi coborâsem de pe mal,

prudent căutând,

mâinile înăuntrul tău.

Aveam deja la îndemână,

pregătită,

sita căutătorilor de comori

când inima ta ca un peşte viu

a alunecat speriată

în căuşul palmelor mele

 

Vezi, spre deosebire de poezie,

în vis orice e posibil!

 

apoi fără să cuget

am sărit cum eram

jumătate om – jumătate fiară de pământ

în mijlocul vâltorii absurde

cu mâinile încă strâns ţinând,

îngemănate,

inima ta…

 

ea bătea din nou liberă,

înăuntrul tău,

şi fiecare şoaptă a ei

se reverbera în cuprinsul apelor

şi-n tot trupul meu

cu puterea unei unde de şoc

 

Vezi, în vis e posibil!

 

Stam prostit, legănat aşa

de tine, de ea şi de ape

– timpul nu mai conta –

îmi plăcea modul vostru nou, interesant,

de a-mi vorbi şi oglindi faţa

deşi te auzeam

de pe sub pietrele mari, rotunde, de râu

 

râzând în hohote de mine

într-un fel care mă făcea să mă ruşinez

sincer, de-a dreptu’.

şi ca să mă apăr cumva,

ţin minte doar că-mi repetam în gând:

“numai aşa voi putea să cunosc fericirea” “numai

aşa voi putea să cunosc fericirea” “numai aşa voi

putea să cunosc fericirea”

 

În vis e posibil!

 

Guldfeber 

jag drömde att du var en kvinna med kropp av vatten
en simmande nymf genom en fjällflods stormiga våg
och från vattenbrynet böjde jag mig ner,
försiktigt sökande,
inuti dig, mina händer.
Jag hade redan till hands,
redo,
guldvaskarnas sil
när ditt hjärta som en levande fisk
halkade skrämt
i mina kupade händer.

Se, till skillnad från poesi
i drömmen är allt möjligt!

sedan, utan att tänka
hoppade jag som jag var
till hälften man – hälften odjur av jord
i mitten av den absurda strömvirveln
fortfarande med knäppta händer

hållande
ditt hjärta…

åter slog det fritt
inuti dig,
och hjärtats varje viskning
återkastade sig i vattenmassan
och i hela min kropp
med en stötvågs kraft.

Se, i drömmen är allt möjligt!

Mållös satt jag, vaggad
av dig, av henne och av vattnet
– tiden spelade ingen roll längre –
jag älskade ditt nya, spännande sätt
att tala till mig och att spegla ansiktet
även om jag hörde dig
underifrån de stora, runda stenarna

dånande skrattade du åt mig
på ett sätt som fick mig att skämmas
uppriktigt och ärligt
för att försvara mig på något sätt,
jag minns bara att jag upprepade i mitt sinne:
”bara så här kan jag känna lyckan” ”bara
så här kan jag känna lyckan” ”bara så här
kan jag känna lyckan”

I drömmen är allt möjligt!

 

Căderea

Din nou

firimituri pe coaja albă de hârtie

din nou

moartea târându-şi trupul prin albia lunii

privită ca renunţarea

umbra sa ne pare o năframă voievodală.

La durere însă se participă fără zgârcenie

nu-i aşa?

din tot sufletul

cum numai voinicii ştiu s-o facă

la vreme de beţie şi de nuntă

vin toate deodată

cu neamuri şi scroafe

până şi judecăţile au modul lor elegant

de a-şi da arama pe faţă

sigur

fiecăruia i se va dărui numai atât cât a înţeles

după sunetul inimii sale de javră

cât a adunat şi cât a iubit

zbaterea, trecerea, înălţarea

pe sânii lumii, pe propriile braţe

pe faţa tuturor celor ce nu au contenit

a contempla nepăsători, în tăcere

căderea.

 

şi apoi

în câtă pâine să te preschimbi Tu, Doamne

când viaţa, aici

nici vie nici moartă

umilă prihană

ca o pasăre plânge în mâna vânătorilor ei?

 

o haită de lupi cât o mie de săbii

îmi aleargă prin sânge!

Fallet 

Igen
smulor på pappers vita skal
igen
döden dragande sin kropp genom månens bädd
ses som att ge upp
dess skugga verkar vara en furstes slöja.
Men i smärta deltar man utan snålhet
är det inte så?
helhjärtat
som bara de djärva kan göra
i fylleri och bröllopstider
kommer allt på en gång
med släktingar och suggor
till och med omdömena har deras eleganta sätt
att visa sin sanna natur

helt visst
var och en kommer att få bara så mycket som han har förstått
efter ljudet av sin uslings hjärta,
hur mycket har han samlat, hur mycket har han älskat,
kampen, färden, uppstigandet
på världens bröst, på sina egna armar
i ansiktet av alla som har upphört
likgiltiga att begrunda i tystnad
fallet

och sedan
i hur mycket bröd ska du omvandla Dig, Herre
när livet, här,
varken levande eller dött,
är en ödmjuk last
som en fågel som gråter i sin jägares hand?

en flock vargar som tusen svärd
springer genom mitt blod!

 

Cafeaua de dimineață

Hai să mergem! îmi spune Îngerul

Hai să mergem spre Marile Ape!

sătul de-acum și el de focul discuțiilor noastre.

Hai să mergem și să nu-ți fie frică

de moarte!

cum te-am trecut prin viață

tot așa te voi trece și dincolo

de trupul ei de ceață,

numai nu te mai agăța,

numai

nu te mai agăța

de toate iluziile astea

și de întâmplările altora,

lasă dorului

iubirea semenilor

și în gura flâmândă a timpului

aruncă-ți fără să privești înapoi:

carnea cuvintelor, trupul, numele și inima ta de javră.

Căci îți spun: nimic din ce vezi nu există!

și nimic nu va reînvia din ce a fost

cum nimic din ce este nu va supraviețui.

Să mergem așadar amândoi acum de mână,

spre locul unde cad și se ascund Marile Ape!

 

 

 

Eu stam și-l ascultam cu grijă,

ca pe copilul meu îl ascultam

cu toată ființa,

El era singurul meu prieten și simțeam asta din plin

toată nefericirea lui cum mă lovea,

-ca pe o proprie nefericire pe care o ascundeam celor din jur-

numai o ancoră grea

mă mai ținea

ca pe un nor, târându-mă

la suprafața lucrurilor pe care le iubeam:

  • Stai îngere bun, îi spuneam

doar un semn poate voi vedea

azi citind în zațul cafelei,

Poate astrele în cer de mâine se vor schimba

și lumea oamenilor mei -mici, duioși și din catifea-

va scăpa

de sub talpa de iad a morții neîndurătoare.

 

…stai Îngere de mă iubești

și nu mă grăbi!

Apold, iulie 2017

Morgonkaffe 

Låt oss gå! säger Ängeln till mig
Låt oss gå mot de Stora Vattnen
trött också på våra eldiga diskussioner
Låt oss gå och var inte rädd
för döden!
såsom jag tog dig genom livet
likadant ska jag ta dig även bortom
hennes kropp av dimma,
bara sluta klamra dig fast,
bara
klamra dig inte fast
vid alla dessa illusioner
och vid andras händelser,
lämna till längtan
att älska sin nästa såsom sig själv
och i tidens hungriga mun
kasta, utan att se tillbaka:
ordens kött, din kropp, namnet och din uslings hjärta.
För att jag säger till dig: ingenting av vad du ser finns!
och ingenting kommer att återupplivas ifrån det som har varit
liksom ingenting av vad som finns kommer att överleva.
Då ska vi gå tillsammans, nu hand i hand,
mot stället där de Stora Vattnen faller och gömmer sig!

Jag satt och lyssnade på hen noga,
lyssnade som på mitt barn
med hela mitt jag,
Hen är min enda vän och jag kände den som mest
hela dess sorg hur den slog mig,
– som min egen sorg som jag gömde för dem omkring mig –
endast ett tungt ankare
håller mig kvar
som ett moln, krypande
på ytan av vad jag älskade:

– vänta goda Ängel, sa jag
kanske ska jag se ett tecken
idag när jag läser i kaffesump,
kanske stjärnorna på himlen i morgon kommer att förändras
och mina folks värld – små, älskvärda och av sammet –
kommer att undgå
den obevekliga dödens helvetes botten

… vänta Ängel om du älskar mig
och skynda inte på mig!

…am călătorit

apoi am călătorit mult

până la capătul pământului și până la capătul

zilelor mele

călătorind cum călătoresc zmeii vara

sau câinii sălbatici turbați de foame

ori licuricii zănatici prin întunericul

unei carcase putrezite de cal

și auzeam peste mine venind din afară

zgomotul unor neobosite perechi de aripi

nenumărate aripi

și cum eram trist ca o lebădă albă

noaptea visam asemenea unui gutui rodind

speranțe împrejurul lunii:

„Sunt îngerii, băiete!”, îmi spuneam

„… sunt îngerii veniți să te ajute!”

altfel, nu eram idiot pe de-a-ntregul

și dimineața, când îmi spălam fața în izvorul

propriei lucidități

știam că nu era decât murmurul nepotolitei

pofte de sânge

muște, numai muște

dând târcoale universului meu.

„un arhanghel niciodată nu și-a lipit

urechea sa sfântă de inima frântă a unui

stârv de cal”

 

și porneam din nou la drum

cu jumătățile mele de om și de fiară

abia respirând înăuntru.

… am mers mult

până la capătul pământului și până la capătul

zilelor mele

cum, odată, numai marii pustnici însetați de

suferință obișnuiau să meargă

ori licuricii zănatici prin întunericul

fără milă al unei carcase putrezite de cal

rugându-mă

– cu tot mai mare greață –

privind scârbit spre nodul din cuvinte

și azi și mâine insidios și crud

orice-ntreb mi se reverberează-n oase

pustiul și el

nu-i ușă-n care să mă-ncred

nu-i prag pe care să mă așez

toți caii au obosit să mai aștepte

și câmpul este tot mai alb de oase.

Între cadavre nu există nicio formă

de comunicare

doar o empatie sumară, surdă

ca o licoare curgând tăcută

dintr-o parte-n alta

neconvingător ca-n filme

sau cum vedem că se-ntâmplă între lumea

viețuitoarele mării și lumina plăpândă a lunii

sau cum există între lumea pietrelor

și lumea metalelor

sau între lumea de-aici și lumea de-acolo

și atât.

 

… am mers prea mult

aș spune

atât de mult, încât de-acum aud lumina

cum se frânge

geme ca o tablă-ndoită în mâna celui

ce a plămădit pământu’

cutie a unei rezonanțe amare

e greu de-nchipuit, dar nici nu simt

vreun fel de milă

din plânsul ei mă cheamă

tot drumul străbătut

sfârșitu-mi e aproape

și-ncep să râd cum n-am mai râs de mult…

… har rest

sedan reste jag till slutet av jorden och till slutet
av mina dagar
resande som drakarna flyger på sommaren
eller vilda hundar rabiata av hunger
eller vimlande eldflugor genom mörkret i
en ruttnande hästs hölje
och hörde över mig kommande utifrån
obevekligt buller av ett par vingar,
otaliga vingar,
och hur jag var ledsen som en vit svan
på natten drömde jag, som ett fruktbärande kvittenträd,
förhoppningar kring månen:
”Det är änglarna, pojke!” sa jag till mig själv
”… änglarna är här för att hjälpa dig!”
annars, var jag inte helt dum
och på morgonen, när jag tvättade ansiktet i
källan av min egen klarsynthet
visste jag att det bara var porlandet av det
obrutna blodets lust
flugor, endast flugor
cirklar runt mitt universum.

”en ärkeängel har aldrig satt sitt heliga öra
på ett brustet hjärta av en hästs kadaver.”

och var tillbaka på vägen igen
med mina halvor av man och fä
knappt kunde jag andas inuti.
… jag har gått långt
till slutet av jorden och till slutet av
mina dagar
som, endast en gång, stora eremiter
törstiga av lidandet brukade gå
eller stolliga eldflugor genom obarmhärtiga mörker
av en rutten hästhölje
och ber
– med ökande illamående –
äcklad tittande mot knuten av ord
idag och imorgon smygande och grym
och vad jag nu frågar ekar i mina ben
och öknen är
ingen dörr som jag kan lita på
inte en tröskel som jag kan sitta på
alla hästar har tröttnat på att vänta
och fältet är vitare av ben.
Mellan lik finns ingen form av
kommunikation
bara en kort och döv empati
som en dricka strömmar tyst
från sida till sida
föga övertygande som i filmerna
eller som vi ser att det händer mellan världen
av havsdjur och i månens flimrande
eller som finns mellan stenarnas värld
och metallvärlden
eller mellan den här världen och över hela världen därifrån
och så.
… jag har gått för lång
säger jag
så långt, att från och med nu, hör jag
hur ljuset bryts
stönar som en vikt plåt i handen
av den som har format jorden
lådan av en bitter resonans
det är svårt att föreställa sig, men inte känner jag
någon form av nåd
från sin gråt kallar mig
hela korsade vägen
slutet är nära mig
och jag börjar skratta som jag har inte skrattat på länge…

 

vinul cel mai greu

 După el, se spune,

vine cea mai cumplită tristețe

și însingurare

ce seamănă la chip

doar cu semnele idioate de punctuație.

 

După el, nimic nu se mai poate bea…

deși gura-ți arde,

deși inima-ți urlă,

el e singurul vin

făcut să rămână suspendat

cu un etaj mai sus

ca o mare moartă fără înscrisuri

așezată în scobitura de javră

a pieptului.

Glasul lui te ascunde

-nu e niciodată unul blând-

și ai toate șansele

să te îneci

chiar și așa

fără prea multă băutură.

 

Acesta e cel mai greu vin:

vinul prieteniei care se stinge

în fața ta.

 

Det tyngsta vinet

 Efter det, sägs det

kommer den mest fruktansvärda sorg

och ensamhet

som liknar i ansiktet

endast med dumma skiljetecken.

 

Efter det, ingenting kan drickas…

även om din mun bränns,

även om ditt hjärta skriker,

det är det enda vinet

gjort för att förbli upphängt

en våning högre

som ett dött hav utan inskrifter

placerad i den ihåliga till en uslings

bröst.

 

Dess röst gömmer dig

  • det är aldrig en mild –

och du har alla odds

att drunkna

även så

utan alltför mycket dricka.

 

Det är det tyngsta vinet:

vinet av vänskapen som slocknar

framför dig.

Călătoria 2 (fragment) din Mitologia morţii moderne

*

 

Din singurătatea adăpostului meu, cu ţigările şi hrana rece alături, adulmecând semnele unei ierni grele, privesc cum ninge fără sfârşit. Vârfurile copacilor dobândesc o linişte fragilă.  Nicio piatră nu ne arată drumul.

Un lup tremură în pădure. Elanul sforăie îngheţat de frig. Fluturii primăverii viitoare se zbârcesc şi mor în larvele lor. Nămeţii de zăpadă zac albi. Nu se aude niciun sunet. Lumina păleşte încet.

Tot ţinutul pare o imensă, albă şi tăcută temniţă. Ori de câte ori respir, mândră de regularitatea coastelor mele ţinând în frâu zbuciumul plămânilor zgârâiati de aerul îngheţat, gândul aleargă, aleargă după falsul fulger al unei iluzii, fulg însângerat lovit de viscol, se întoarce apoi istovit de drum, soseşte călcând pe vârful picioarelor, rănit, nemângâiat în casa în care au adormit lumânările.

Albul zăpezilor îmi impune stricta şi orbitoarea realitate care mă înconjoară din toate părţile chiar acum, îmi alungă sângele cald din miezul inimii, mă face să văd o lume scăpărând de lumini de sărbătoare, întruniri mondene, conversaţiile se desfăşoară normal, gratuităţi şi amabilităţi cu sau fără importanţă, cuvintele sunt formulate cu claritate dar înţelegerea este exclusă. Carne de vânat, somon, pahare de cristal cu alcooluri fine care pe cei reci îi încălzesc iar pe cei congelaţi îi topesc, pahare prin care pantofii se văd mai strălucitori decât stelele. O femeie înotând prin nămeţi în drum spre muncă, o alta aruncă singura pungă cu gunoi strâns într-o săptămână, bărbatul cu maşina plină de PET-uri adunate de pe te miri unde. Zgomotul sec scos de o femeie înaltă lovindu-se de pereţii spitalului sfâşie tăcerea celor care nu mai există. Tremurul ei capătă lustrul disperării. Forma nefericirii pare o velă căzută prin care se scurge viaţa. Omul care trage să moară având alături un alt om, plătit din haznalele comunale, care dezleagă cuvinte încrucişate. Nimeni nu trebuie să moară în singurătate. Moartea ştie să zâmbească ori poate nu ştie… Oameni în ceaţă, alţi oameni mişcându-se în coşmarul lui ACUM. Carne urlând pretutindeni, lovituri împotriva noastră şi între noi. Vis şi adevăr în cercuri concentrice.

Milioane de fărâmături risipite pe drumuri ostile care par totuşi familiare, foamea noastră de a dura. Setea de a suferi viaţa acerbă care ne strânge de gât cu mii de ştreanguri. Cerceteaz-o, învaţă-i toate cavernele tainice!  Ar trebui să se nască din ape un continent nou spre care să plecăm fără nicio întoarcere asupra trecutului, despuiaţi de amintiri, de umbra muncilor noastre zadarnice.

 

În zorii zilei s-a reîntors ninsoarea peste siluetele înalte ale pinilor, s-a reîntors cu albul ei persistent şi fără sfârşit, năpădind lumea, acoperind albia îngheţată a râului. Un banc de pesti se zbate în apa întunecată. În aer, ţipete de şoimi şi de zmei. Din casa omului nu răzbate niciun sunet. Anotimp al sterilităţii când picioarele înaintează cu greu prin zăpadă şi o ceaţă vagă tulbură ochiul frumos al materiei pure şi în eternă dezordine. Timpul de plumb se contractă în jurul inimii. Zadarnica aşteptare a unei fericiri care fierbe în sânge. Dintr-un vârtej de zăpadă venind dinspre râu se iscă o femeie albă cu picioarele goale şi braţe frumoase întinse în aer. Ce am eu să-ţi dau, mi-a spus, Ulisse are şi o a doua moarte, încă din viaţă a văzut Hades-ul şi malul sălbatic unde nu răsare soarele… Atotştiutoarea Circe a început să se înalţe încet, încet în ecoul unui cântec întunecat – ia aminte la cele spuse de mine, să nu mai delirezi în mijlocul iernii. În calea voastră două drumuri se vor ivi. Oare pe care s-o apuci, pe care? Asta, acolo, numai tu vei şti.

Ce am eu să dau, i-am spus…

 

Gerul îmi mănâncă aerul. Mâinile întinse spre foc. Ating un abis pe care ingenuitatea mea nu-l poate depăşi niciodată.

Încerc să înghesui emoţii şi sentimente, după felul şi intensitatea lor, în zone subterane, ascunse. ştiu că acolo vor avea loc tensiuni şi forme de violenţă.

Ridic orizontul pe verticală, vopsesc râul îngheţat în roşu. Moara timpului macină golul. E târziu, prea târziu deşi încă există destule drumuri nestrăbătute care toate duc într-un singur loc.

Un moment pe marginea nopţii.

O livadă de flori de gheaţă.

Un buchet de cuţite.

Interviu cu pictorul şi graficianul Jan Svensen/ Intervju med konstnären Jan Svensen.

In memoriam Jan Svensen

Dorina Brânduşa Landén de vorbă cu pictorul şi graficianul Jan Svensen 

(på rumänska och svenska)

”Nicio muncă nu trebuie să devină atât de importantă încât să arzi lumânarea de la ambele capete!”

 

Dorina Brândusa LandénTimp de mai mulţi ani te-ai pregătit pentru a deveni muzician, ai beneficiat de condiţii bune şi profesori eminenţi urmând să faci carieră în domeniul muzical dar, cu toate acestea, ai refuzat orice ofertă de muncă, inclusiv să cânţi în Stavangerensemblet, şi ai început să pictezi. Ce a determinat această schimbare? A fost o chemare interioară pentru a te exprima pe tine şi ideile tale printr-o modalitate vizuală?

 

Jan Svensen – Pe vremea aceea fiul nostru era în jur de 4 sau 5 ani, iar eu, pe lângă cariera muzicală, lucram într-o fabrică. Eram departe de casă mai multe seri pe săptămână şi, în plus, repetam la instrument câte 25 de ore pe săptămână.
Într-o zi am mers în antreu ca să iau ceva, iar fiul meu s-a ridicat în picioare, în bucătărie, şi mi-a făcut cu mâna semn de la revedere, aşa cum făcea de fiecare dată când plecam să cânt.
Atunci m-am gândit că nu mai pot continua aşa. În acelaşi timp mi-au venit mai multe gânduri cum ar fi: să stau în faţa unui dirijor mulţi, mulţi ani şi poate chiar fără să fim de acord. Aceasta se putea rezolva iar eu nu voiam să-mi sacrific şi mai multă libertate. N-am vrut să mai las pe alţii să hotărască peste mine, aşa că am împachetat oboiul  şi am demisionat.
Soţia mea îşi terminase studiile, era asistentă medicală şi am putut să ne descurcăm.

Abia atunci lucrurile au devenit serioase. Pentru prima oară am ştiut ce vreau. Am rătăcit în deşert 40 de ani. Atunci am vrut să-mi creez propria lume prin formă şi culoare, acolo unde ceea ce nu am spus, voi spune.

 

 Crezi că arta vizuală, prin materialitatea sa (de exemplu, culoare, lumină, textură, consistenţă), prin exprimarea directă în faţa căreia sunt puşi atât artistul cât şi privitorul/iubitorul de artă, face din arta plastică un mediu deschis şi accesibil pentru mai mulţi oameni, indiferent de educaţie şi nivel cultural?

 

– Dacă te gândeşti la arta vizuală comparativ cu muzica cred eu că muzica câştigă la accesibilitate. Devine mai mult ca o zicere populară depinzând de cine cântă mai bine. Pictura contemporană poate avea astăzi un grad de accesibilitate mai scăzut. Poate deveni uşor ca o limbă străină pe care omul se străduieşte să o înţeleagă, ceva ce eu cred că este de neevitat. Omul ar vrea dar nu poate înţelege totul. Nu înţelege nici cântecul păsărilor. Educaţia şi nivelul cultural nu înseamnă aşa de mult pentru spectator. Ajunge să fii om.

 

– Cât de mult şi-a pus muzica amprenta pe arta ta? Ce ne poţi povesti despre interacţiunea dintre partea figurativă a artei tale şi muzică?

 

Sigur muzica a marcat arta mea la fel cum şi-a lăsat amprenta şi pe mine, eu însumi nu m-am gândit atât de mult la această relaţie. Cu toate astea am auzit de la public de multe ori că există multă muzică în lucrările mele. Arta mea nu are un continut figurativ direct dar se pot vedea fragmente care seamănă cu ceva sau cu altceva. Interacţiunea este foarte clară. Eu ascult întotdeauna muzică, mai puţin atunci când pictez, atunci sunt doar eu şi pictura. Noi trebuie să colaborăm. Este ca şi cum trebuie să treci printr-o uşă încuiată. Să cercetezi ce se află în spatele ei şi să nu ai frică de intensitatea culorii şi de puterea ei de seducţie. Eu caut poezia în ceea ce este brut/neprelucrat şi neterminat. Eu ştiu că lucrările/creaţiile mele au nevoie de mult loc. Un loc pe care doar liniştea îl poate dărui. Locul care poate există doar în spatele uşii, în cealaltă încăpere. Când sunt singur cu lucrările mele şi procesul de creaţie începe să se apropie de sfârşit, pot fi surprins că am creat un nou limbaj. Eu stau treaz şi ascult liniştea care este cenuşie. Eu vreau s-o colorez cu toate culorile lumii dar pot s-o fac, pe rând, doar cu câte una singură. Toate au istoria lor. Eu nu termin niciodată. Stau în uşă şi le văd cum vin. Eu lucrez, mă lupt cu timpul, eu trebuie să înving. Pictura sau eu. Acum lucrăm împreună. Lucrarea şi eu am căzut de acord. Acum vorbim unul cu altul în timp ce ascultăm muzica dispărută atunci când procesul de creaţie a început.  Sunt doar câteva corecturi care mai trebuie făcute, sper eu.

 

Iar acolo, în spatele uşii încuiate există nevăzutul…dar şi reversibilul… este o altă lume care te atrage cu misterele ei sau o oglindire/reflexie personală a lumi acesteia, în care trăim?

 

Eu mă refer la timpul în care trăim şi al cărui produs sunt eu însumi. Omul este marcat de tot ceea ce se mişcă. De tot ceea ce omul are în jurul său, de ceea ce citeşte, de cum ascultă, momentele când este cu câinele său, cu cine are relaţii şi asa mai departe. Suma acestora trebuie să devină o parte a fanteziei, a imaginaţiei. Totul este filtrat prin înţelegere. Acesta trebuie să fie punctul de început al creaţiei.

 

– În picturile tale foloseşti culori intense şi de multe ori dramatice, culori care au o putere interioară luminoasă, precum un fel de culoare/lumină din spatele globului ocular. Culoarea, la fel ca lumina, pare a avea un rol structural. Este greu să “citeşti” totul dintr-o dată…Sunt acestea gândite pentru a introduce un optimism implicit în opera ta sau este doar o alegere a culorii care tocmai te-a atras din motive aleatorii?

 

În multe din lucrările mele culorile sunt intense, în timp ce în altele pot fi monocrome. Trebuie să fie aşa. Devine aşa în perioade. Eu nu vreau să fiu atât de omogen încât lucrările mele să devină statice. Nu se poate să urci şi să cobori în acelaşi râu. Eu vreau ca lucrările mele să fie optimiste dar şi să trezească întrebări şi mai ales să fie oneste. Este una din coloanele mele de bază. Eu nu sunt în stare să flirtez cu publicul. Limbajul vizual poate fi greu uneori, dar aşa este cu toate limbajele. Toate culorile pe care le folosesc sunt gândite în amănunt. Eu sunt avar cu alegerea culorilor pentru ca eu însumi să nu fiu prea zăpăcit de acestea. Eu doresc să creez lucrări pline de putere şi optimism care să trăiască o viată proprie.

 

Ce fel de conştiinţă de sine este potrivită în procesul de creatie?

 

Când este vorba despre propria mea creaţie aceasta merge înapoi la propria mea conştiinţă. Eu nu mă pot întoarce sau privi peste umăr pentru a vedea ce fac alţii. Eu sunt singur. Lumea mea este închisă dar uşa stă deschisă. Totul poate fi atins iar eu acţionez/lucrez în funcţie de aceasta. Limbajul este străin dar eu cred că atunci când acesta sfârşeşte a zăpăci începe tabloul/pictura să vorbească şi creaţia devine vizibilă.

 

Ce înseamnă arta pentru tine? Cum defineşte aceasta viaţa ta şi ce înseamnă, din punct de vedere moral, să fii artist?

 

Este ciudat când mă gândesc ce înseamnă arta pentru mine. Eu sunt într-o relaţie cu aceasta tot timpul, când ascult muzică, lucrez cu fotografii, călătoresc sau stau în atelier cu grafica sau picturile mele. Arta a devenit o parte din mine însumi. Eu sunt într-un fel prizonier în propria-mi lume. O lume pe care eu nu vreau şi nu pot s-o părăsesc. Cu toate acestea multumesc celui ce m-a creat că este aşa.

Eu nu sunt moralist. Eu simt că viaţa mea este un ”Ch’i” (”qi” – forţă energetică în cultura chineză) care se roteşte liber. Lucrurile trebuie să vină şi să plece ele însele, pe propriile lor premize. Eu mă gândesc adesea la înţeleptul Tao Te King atunci când povesteşte despre ucenicul care vine la maestru şi îl întreabă: Maestre ce să fac eu ca să am o conştiinţă deplină? Maestrul răspunde: Taie lemne şi cară apă. După şapte ani ucenicul se întoarce şi iarăşi îl întreabă pe maestru: Maestre, am o conştiinţă deplină, ce să fac eu acum? Iar maestrul îi răspunde: Taie lemne şi cară apă. Arta ia tot mai mult loc în viaţa mea şi eu trebuie să ţin seama de simţul moral, aceasta însemnând că sunt onest cu mine însumi şi faţă de creaţia mea. Nu merită să te laşi purtat de mode sau să flirtezi cu publicul.

 

– ”Cel mai periculos lucru pentru un artist este să fie lăudat” a spus cândva Edvar Munch. Ce părere ai tu despre această afirmaţie, în timpurile noastre, când arta nu mai este suficientă şi artistul trebuie să devină antreprenor, adesea pentru a se întreţine pe sine şi uneori familia, cu tot ce implică aceasta?

 

Este o întrebare interesantă. Eu am văzut multi artişti care au devenit ”faimoşi” prea repede. Întotdeauna are gust de miere şi puţin, de vânzare. Îţi doreşti să continue dar te copleşeşte. Poţi să faci compromisuri după cerinţe şi să te laşi condus de public şi de partea comercială fără să fii conştiient de aceasta. Aici poate fi o capcană. Există o deosebire între succes comercial şi succes artistic. În loc de a deveni un “producător de artă” cred că este mai bine să faci altceva o perioadă de timp, în aşa fel să câştigi o distantă faţă de artă, să devii mai ”flămând” şi mai gânditor când te întorci înapoi în atelier. Aici trebuie să existe un echilibru. Nicio muncă nu trebuie să devină atât de importantă încât să arzi lumânarea de la ambele capete! Este ceea ce Dan Andersson a scris în ”Lăutarul”: ”Mai bine mor de foame decât să cânt pentru hrană”.

 

Nu cu mult timp în urmă ai expus din lucrările tale la Tribuna Graphic, la Cluj, în România. Ce ne poţi povesti despre aceasta? Cu ce impresii despre Cluj, România şi arta românească te-ai întors acasă, în Norvegia?

 

Eu m-am întors cu multe amintiri frumoase din România. Despre toţi oamenii deosebiţi pe care i-am întâlnit, cu aşa de multe cunostiinţe şi înţelegere. Amintirile despre artiştii pe care i-am întâlnit, din România, Brazilia, Puerto Rico şi Ungaria, despre oameni pe care i-am întâlnit întâmplător cum ar fi şoferul de taxi care mi-a înapoiat ochelarii pe care îi pierdusem în taxi şi cei de la hotel care m-au ajutat şi au făcut posibil să revăd lumina. De asemenea am luat cu mine amintirea unei grafici bune şi interesante din treizeci de ţări şi care mi-au dat o idee despre ce se “întâmplă” acolo, afară. Trebuie, de asemenea să-l remarc pe Ovidiu Petca cu lucrările sale de artă digitală din albumul ”Digital Art”.

Înaintea călătoriei m-am întrebat dacă chiar trebuie să fac un drum aşa de lung pentru a participa la vernisajul expoziţiei. Am făcut călătoria şi nu regret.

 

– O întrebare despre conţinut politic şi semnificaţie: Cuprinde arta ta o anumită temă? Oglindeşte opera ta o anumită ideologie politică? Crezi tu că arta poate influenţa politica?

 

Este clar că există un tip de cuprindere a anumitor teme în lucrările mele. Este vorba despre alegerea exprimării care trebuie să fie personală. Paralel cu ea există o orientare de care sunt legat tot mai mult. Iar încheierea devine propria amprentă. Dacă reuşeşti aceasta, atunci continui. Cred că trebuie să fie în aşa fel încât tu însuţi să te poţi recunoaşte în creatia ta.

Ca model am folosit destul de des câinele. Eu am un Bullterrier englezesc care este destul de sculptural şi adeseori sunt fragmente din el care devin subiecte. În plus, omul singur şi vulnerabil are un loc important în lucrările mele.

Eu nu simt nicio nevoie stringentă de a gândi politic atunci când lucrez. Pentru mine, însăşi lumea artei este mai mult decât suficientă. Sper ca ea să vrea să-şi trăiască propria-i viaţă, pe propriile premise.

Arta poate fi supărătoare uneori şi poate rapid influenţa politica. S-a văzut aceasta în toate timpurile atât prin muzică cât şi prin arta vizuală, de la Wagner la Beatles şi de la Picasso la Arne Ekeland (pictor norvegian 1908-1994) care a fost exclus din societatea artistică norvegiană şi din peisajul politic iar astăzi este considerat ca pictorul “cel mai mare după Munch”.

 

– Având în vedere natura socială şi politică a artei, ce crezi despre rolul pe care îl are în lumea artistică? Poate un artist să aibă o anumită putere, autoritate în societatea noastră contemporană?

 

Arta cu un caracter social sau politic poate oglindi diferite caractere în lumea artistică. În sfera particulară ea poate dezvălui secrete şi gust personal. În sfera publică poate primi un alt rol, devine mai mult a tuturor şi critica este mai nemiloasă. Artistul poate avea avea putere şi autoritate în societate, dar el trebuie să fie ajutat de public. Dacă el este singur, fără public, se întâmplă prea putine. Când publicul se trezeste şi artistul este văzut, atunci ar putea fi începutul unei anumite “puteri” a artistului…

 

– Ce crezi tu despre diferenţa dintre arta publică şi cea privată? Ce obligaţii are artistul faţă de public?

 

Pentru mine diferenţa dintre arta privată şi cea publică nu este prea interesantă. Important este ca aceasta să funcţioneze în amândouă sferele. Artistul nu are nicio obligaţie faţă de public. Obligaţia lui este aceea de a crea şi asta poate fi ca şi cum ai avea o rană deschisă. Nu mai rămâne niciun loc pentru obligaţii.

 

Există loc pentru dialog în munca ta de creaţie? Ce formă poate lua dialogul acum?

 

Clar că există loc pentru dialog în lucrările mele. Începe ca un dialog între mine şi lucrare. Trebuie să ne dezvăluim secretele şi să încercăm să ne înţelegem reciproc iar asta poate lua timp. După cum este pictura, după repetate evaluări, ea poate fi arătată publicului. Atunci ei pot spune ce vor, indiferent dacă este pozitiv sau negativ. Poezia este încheiată şi nu trebuie explicată. Pentru că atunci şi-ar pierde puterea magică.

În prezent eu lucrez cu o formă care este mult simplificată şi care mi-a trezit curiozitatea. Nu am crezut că mai am ceva de oferit în ceea ce priveşte simplificarea, dar am greşit. Am început să dau la o parte culori, să simplific motivele şi să lucrez mai puţin impulsiv, ceea ce face să am timp să evaluez progresul astfel încât dialogul poate începe mai devreme. Este un proces minuţios şi nu un drum scurt. Acesta nu există, din păcate.

 

– În ultimele trei secole au existat idei diferite despre frumos în artă. În secolul al XVIII-lea conceptul de frumos a fost că acesta este un “respons” direct şi personal. În secolul al XIX-lea s-a crezut, mai mult sau mai puţin, că frumosul este raportat doar la credinţă şi convingeri morale şi nu neapărat independent de alte valori. La sfârşitul secolului XX părea ca frumosul să nu mai conteze, nu au mai existat niciun fel de întrebări privitoare la frumos în artă. Este frumosul important în continuare? Are o şansă în acest secol?

 

Sigur că frumosul este important. Acesta supravieţuieşte şi este prezent în cel mai mic detaliu, oriunde ne-am întoarce privirea, îl “trăim” în cele brute şi neterminate sau în cele prelucrate şi intelectuale. Frumosul nu poate fi definit ca şi corect sau greşit. Ceea ce este frumos pentru mine poate fi contrariul în accepţiunea altcuiva. În accepţia individuală a frumosului trebuie să intri în linişte pe uşi. Eu cred că frumosul singur poate fi puţin cam încurcat. Trebuie să aibă ceva pe care să se sprijine, ca un ton în muzică. Singur spune puţin dar mai multe tonuri crează armonie şi ne pot ridica deasupra sărăciei cuvintelor în interiorul unei lumi unde de nespusul poate veni la cuvânt. Eu nu cred că noi, oamenii, putem trăi fără frumos şi acesta are şi va avea întotdeauna o şansă.

 

Din ce punct ceva devine frumos? Apare acesta doar atunci când ”arta adevărată” se prezintă sau este pur şi simplu un efect al creaţiei, al procesului de creaţie? Joacă frumosul în continuare un rol în determinarea valorii lucrării de artă?

 

Ceva devine frumos atunci când sunt atinse corzile noastre interioare, indiferent dacă de durere sau bucurie. Un  prieten din Franta mi-a zis cândva: “ Nimic nu e mai frumos decât o ploaie torenţială deasupra Mării Mediterane” Eu am ”adoptat” aceste cuvinte  şi spun la fel, când stau pe veranda închisă cu sticlă de la căsuţa mea de vară din Värmland, cu uşile deschise şi ploaia plescăind pe acoperiş. Atunci ceva este frumos. Poţi cu plăcere să-l numesti “artă adevărată”. Nu poţi să grăbeşti sau să aştepţi ca frumosul să apară. Acesta nu vine de la sine. Este omul umil şi deschis, atunci se întâmplă ceva.

Poate că nu există ”artă adevărată” fără creaţie şi natură. Orice altceva se socoteşte ca şi copie.

Nu cred că frumosul joacă acelaşi rol decisiv în arta contemporană, dar nu trebuie să uităm că frumosul stă adânc ancorat în noi toţi. Este vorba despre a asculta şi ai da hrană.

 

Interviu realizat de Dorina Brânduşa Landén

Publicat în Tribuna nr. 322/2016

 

Intervju med konstnären Jan Svensen.

 

”Annat arbete måste inte bli så mycket att man brinner ljuset i båda ändarna.”

 

Dorina Brândusa Landén – Du har utbildat dig under många år för att bli musiker, du hade goda förutsättningar och eminenta lärare för att göra karriär inom musiken men, trots allt, har du nobbat alla jobb erbjudande, bland annat i Stavangerensemblet, och har börjat måla. Vad orsakade ändringen? Var det en inre kallelse för att uttrycka dig och dina idéer på ett visuellt sätt?

 

 

Jan SvensenPå den tiden var vår son 4-5 år gammal och jag jobbade på en fabrik vid sidan av musiken. Jag var borta hemifrån flera kvällar i veckan och dessutom repeterade jag på instrument 25 timmar på veckan. En dag skulle jag ut i hallen för att hämta något, då blev min son stående i köket och vinkade farväl till mig, som han gjorde varje gång när jag skulle iväg för att spela. Då tänkte jag att detta inte kan fortsätta. Dessutom rörde det sig om flera tankar som att sitta framför en dirigent i många, många år och till och med kanske vi inte ens kommer bra överens. Det kunde lösa sig och jag ville inte på något sätt

avstå från mer frihet. Inte ville jag heller låta andra bestämma över mig, så jag packade ner min oboe och sa upp mig från jobbet. Min fru var färdig med sin utbildning som sjuksköterska och vi kunde klara oss. Det var då det började på allvar. Först då visste jag vad jag ville. ”Jag hade vandrat i öknen i 40 år”. Nu ville jag skapa min egen värld genom färg och form, det var det outsägliga skulle komma till ord.

 

Dorina – Tycker du att visuell konst, genom sitt materialitet (som till exempel färg, ljus, textur, tjocklek), det direkta tilltal som både konstnär och betraktare ställs inför, gör måleriet till ett öppet och tillgängligt medium för mer folk, oavsett utbildning och kulturnivå?

 

Jan Om du tänker i förhållande till musiken så tycker jag att musiken vinner som den mest tillgängliga. Den blir mer som en allmänning beroende på vilken som sjunger mer utåt. Samtidsmåleriet kan till sina tider ha en svårare tillgänglighet. Det kan lättare bli som en främmande språk som man strävar att förstå, något jag tycker är inte nödvändigt.  Man skall och kan inte förstå allt. Man kan inte heller förstå fågelsången. Utbildning och kulturnivå betyder inte så mycket som betraktare. Det räcker att vara människa.

 

Dorina – Hur mycket präglas din konst av musiken? Vad kan du berätta om samspelet mellan den figurativa sidan av din konst och musik?

 

Jan – Musiken har självklart präglat mina konstverk som den också har präglat mig själv, även om jag själv har jag aldrig tänkt så mycket på sammanhanget. Trots att jag har hört många gånger från publiken att det finns mycket musik i mina bilder. Mina konstverk har inte direkt figurativt innehåll men man kan se fragment av figurer som liknar ett eller annat. Samspelet är där så klart. Jag lyssnar alltid på musik. Under själva målarprocessen blir det ingen musik. Då blir det jag och tavlan. Vi måste samarbeta. Det blir som att gå igenom en stäng dörr. Att utforska vad som finns bakom och vara orädd för färgens kraft och förföriska styrka. Jag letar efter poesin i det råa och oavslutade. Att våga slå till och samtidigt vara ödmjuk. Jag vet att mina tavlor behöver mycket plats. En plasts som bara stillheten kan skugga. Platsen som kan hända bara finns bakom dörren i det andra rummet. När jag står ensam med mina tavlor och processen börjar närma sig slutet kan jag bli förvånat över att ha skapat ett annat språk.

Jag ligger vaken och lyssnar till tystnaden som är grå. Jag vill färgsätta den med alla världens färg men kan bara en åt gången. Alla har sin historia att berätta. Jag blir aldrig färdig. Det tar aldrig slut. Jag står i dörren och ser de komma. Jag arbetar, jag kämpar med tiden, jag måste segra. Tavlan eller jag.

Nu arbetar vi tillsammans. Tavlan och jag har kommit överens. Nu pratar vi tillsammans medan vi lyssnar på musiken som uteblev då skapandeprocessen började. Det är bara få korrigeringar som krävs, hoppas jag.

 

Dorina – Och där, bakom den låsta dörren finns det osynliga… men också det reversibla (omvändbara)… är det en annan värld som lockar dig med sina mysterier eller en personlig spegling av den här världen, som vi lever i?

 

Jan – Jag förhåller mig till tiden vi lever i eftersom jag själv är en produkt av den. Man blir påverkat av allt som rör sig. Allt man har runt omkring sig, vad man läser, hur man lyssnar till, stunden man är tillsammans med hunden, vem man umgås med och så vidare. Summan av detta måste bli en del av fantasin. Så blir det filtrerat genom en förståelse. Detta måste vara utgångspunkten i de skapande.

 

Dorina – I dina målningar använder du dig av intensiva och oftast dramatiska färger, färger som också har en inre ljusstyrka, någon slags back-of-your- ögongloben färg. Färgen, lika som ljuset, verkar ha en strukturell roll. Det är svårt att ”läsa” allt på en gång… Är de tänkta för att införa en implicit optimism i ditt konstverk eller är det en färg sak som bara slår dig av skäl som är slumpmässiga?

 

Jan – I många av mina målningar finns intensiva färger medan andra kan vara monokroma. Det måste vara så. Det blir så i perioder. Jag vill inte vara så homogen att mina konstverk blir statiska. Det går inte att gå ner i och upp av den samma princip.

Jag vill att mina konstverk ska vara optimistiska och funderande och framför allt ärliga. Det är en av mina grundpelare. Jag klarar inte att flörta med publiken. Bildspråket kan vara svårt ibland men sådant är med på alla språk. Alla färger jag använder är noggrann tänkta igenom. Jag är snål med färgvalet för att själv inte bli förvirrad för mycket. Jag önskar att skapa en tavla full med styrka och optimism som lever sitt eget liv.

 

Dorina – Vilken form av självmedvetenhet är tillämplig i konst fattandet?

 

Jan – I förhållande till min konst fattandet går det tillbaka till min egen medvetenhet. Jag kan inte vända mig tillbaka och kika över min skuldra för att se vad andra gör. Jag står ensam. Min värld är stängd men dörren står öppen. Allt är då möjligt så jag förhåller mig därefter. Språket är framåt, men jag tror att när språket slutar att förvirra börjar målningarna att prata och konst fattandet blir synligt.

 

Dorina – Vad betyder konsten för dig? Hur definierar den ditt liv och vad innebär, moraliskt sett, att vara konstnär?

 

Jan – Det är konstigt när jag tänker efter vad konsten betyder för mig. Jag umgås ju med den hela tiden antingen jag lyssnar på musik, arbetar med foto, är på mina resor eller står i ateljen med min grafik eller målningar. Det har blivit en del av mig själv. Jag är, på ett vis fånge i min egen värld. En värld jag inte vill eller kan lämna. Trots det tackar jag min skapare för att jag kan ha det så här.

Jag är ingen moralist. Jag känner att mitt liv är som en friflyttande Chi. Sakerna måste komma och gå av sig själva, på deras egna villkor. Jag tänker ofta på vismannen Tao Te King där han berättar om lärlingen som kommer till mästaren och frågar: Mäster, vad kan jag göra för att få full medvetenhet? Mästaren svarade: Hugg ved och bär vatten. Sju år efter kom lärlingen tillbaka och frågade på nytt: Mäster, nu har jag fått full medvetenhet, vad ska jag nu göra? Och mästaren svarade: Hugg ved, bär vatten.

 

Dorina – ”Det farligaste som finns för en konstnär är beröm.” hade Edvard Munch sagt en gång i tiden. Vad tycker du om det här påståendet i dagens läge när konsten i sig inte längre räcker till och konstnären måste, oftast för att kunna försörja sig, bli företagare, med allt vad detta innebär?

 

Jan – Det var en intressant fråga. Jag har sett alltför många konstnärer som har blivit för snabbt berömda. Det smakar alltid honung med lite försäljning. Det önskar man att fortsätta med intill det tar fart. Man kan ge efter på kravet och låta sig styras av publiken och det kommersiella utan att man är medveten om det. Där kan det ligga en fälla. Det är skillnad på kommersiell och konstnärligt framgång. Istället för att bli ”konstproducent” tror jag det kan vara bättre att göra något annat så får man ett avstånd till konsten och blir mer hungrig och reflekterande när man kommer tillbaka till konstateljen. Här måste vara en balansgång. Annat arbete måste inte bli så mycket att man brinner ljuset i båda ändarna. Var det Dan Andersson sa i Spelmannen: ”Hellre vill jag svälta än att spela för mat”.

 

Dorina – Inte för så längre sedan har du ställt ut din konst i Tribuna Graphic, Cluj, i Rumänien. Vad kan du berätta om detta? Med vilka intryck om Cluj, Rumänien och rumänsk konst har du återvänt hem, till Norge?

 

Jan – Jag sitter igen bara goda minnen från Rumänien. Med alla de fina människor jag träffade, med så mycket kunskap och insikt. Med konstnärer jag träffade från Rumänien, Brazil, Puerto Rico och Ungern och andra människor jag träffade där, som taxichauffören som levererade tillbaka mina glasögon som jag tappade i hans taxi och hjälpen från hotellet som gjorde det möjligt att återse ljuset. Jag har också tagit med mig minnet från bra och intressant grafik som jag såg från alla trettio länder och som gav mig en insyn i vad som speglar sig där ute. Jag måste också berömma Ovidiu Petcas flotta digitala verk från hans bok ”Digital Art”.

Inför min avresa till Rumänien funderade jag på om jag borde dra den långa vägen för att bevittna utställningens vernissage. Jag drog iväg och det ångrar jag inte.

 

Dorina – En fråga om politiskt innehåll och mening: Finns det i ditt konstverk en omfamning av ett visst ämne? Speglar ditt arbete en viss politisk ideologi? Tror du att konsten kan påverka politiken?

 

Jan – Konst med social eller politisk karaktär kan spegla olika karaktärer i konstvärlden. I det privata rummet kan den exponera hemligheter och personlig smak. I det offentliga rummet kan den få en annan roll. Den blir med en allmänning och kritiken mer hänsynslös. Konstnären kan både ha makt och auktoritet i samhället, men man måste ha hjälp från publiken. Står han ensam utan publik, händer det lite. När publiken vaknar och konstnären blir sett, kan de vara början på en viss makt.

 

Dorina – Hur ser du skillnaden mellan offentliga och privata konst? Vilken skyldighet har konstnären för allmänheten?

 

Jan – För mig är skillnaden mellan privat och offentlig konst inte så intressant. Det viktigaste är att den fungerar på båda platserna. Konstnären har ingen skyldighet för allmänheten. Hans uppgift är att skapa och det kan bli som att hålla ett sår öppet. Det blir ingen plats för skyldighet.

 

Dorina – Finns det en plats för dialog i ditt arbete? Vilken form kan dialogen ta nu?

 

Jan – Självklart finns det plats för dialog i mina konstverk. Den börjar som en dialog mellan mig och tavlan. Vi måste avslöja varandras hemligheter och försöka förstå varandra och det kan ta en stund. Hur tavlan fungerar efter upprepade värderingar, kan den visas till publiken. Då kan de säga vad de vill, antingen det är positivt eller negativt. Dikten är färdig och skall inte förklaras. Då missar den sin magiska kraft.

För närvarande arbetar jag med en form som är mer förenklat och som jag har blivit nyfiken på. Jag trodde jag inte hade mer att bjuda på när det gällde förenkling, men det tog jag fel på. Jag har börjat ta bort färg, förenkla motivet och arbeta mindre impulsivt som gör att jag får bättre tid att överväga framdriften sådant att en dialog kan starta tidigare. Det är en noggrann process och ingen snabb väg. Den finns tyvärr inte.

 

Dorina – Under de senaste tre århundradena har det funnits olika uppfattningar om skönhet i konsten. I slutet av sjuttonhundratalet, begreppet skönhet var att det var en direkt och personlig respons. I slutet av artonhundratalet var tron, mer eller mindre, att skönhet var endast relaterad till tro och moraliska domar och inte oberoende av andra värden. Vid slutet av det tjugonde århundradet skönheten verkade inte spela någon roll, det fanns nästan inga skönhetsfrågor gällande konsten. Är skönheten fortfarande viktigt? Har den en chans i detta århundrade?

 

Jan – Självklart är skönheten viktigt! Den vill överleva allt och vara föreliggande i minsta detalj ditt vi vänder oss, antingen den upplevs i det råa och oavslutade eller det förfinade och intellektuella. Den kan heller inte fastställas som rätt eller fel. Vad skönhet är för mig kan vara det motsatsen av andra uppfattning. I den individuella skönhets uppfattning måste man gå stilla i dörrarna. Jag tror att skönheten ensam kan vara lite krångligt. Den måste ha något att lena upp mot, som en ton i musiken. Ensam säger den lite, men flera ton skapar harmoni och kan lyfta oss ut av ordens fattigdom och inne i en värld var det outsägliga kan komma till ord. Jag tror inte vi som människor kan leva utan skönhet och den ska alltid ha en chans.

 

Dorina – Vid vilken punkt blir någonting vackert?  Är det så att det bara inträffar när ”riktig konst” framträder eller är det helt enkelt en effekt av skapelsen, av skapelseprocessen? Spelar fortfarande skönheten en roll i bestämmandet av konstvärdet?

 

Jan – Saker blir vackra när våra inre strängar beröras, oavsett sorg eller glädje. En vän från Frankrike sa en gång till mig: ”Ingenting är så vacker som skyfall över Medelhavet”. Jag har ”adopterat” och säger detsamma, när jag sitter på min glasveranda på mitt gamla torp i Värmland med dörrarna öppna och sommarregnet plaskar på taket. Då är sakerna vackra. Kalla det gärna ”riktig konst”. Man kan inte skjuta på eller vänta på att den vackra ska inträffa. Det vackra kommer inte av sig själv. Är man ödmjuk och öppen, händer det saker.

Den ”riktiga konsten” finns kanske inte utan skapelsen och naturen. Allt annat blir kopior att räkna. Jag tror inte skönheten spelar den samma bestämmande roll i dagens konstvärde, men vi måste inte glömma att skönheten ligger djupt för förankrat i oss alla. Det handlar om att lyssna och ge den näring.

VISELE (fragment) Mitologia morţii moderne

            *

 

în ochi cu norii

culori aprinse în plete

cu straiele albe

cu picioarele goale

pe calul meu murg galopam

spre locul unde apune soarele

aici nicio bătălie nu s-a dat

o singură săgeată din cuvinte metalice

a săgetat

precum o pasăre lovită-n aripă

m-am rostogolit

pe pământul fără ziduri şi margini

 

pe când săruta orizontul

soarele

mi-a pus pe pieptul cămăşii

macii însângeraţi

şi-n despicătura  inimii

sabia fără teacă –

era aprinsă ca un jar –

şi m-a înfiorat

de ce nu m-am încălzit?

de ce nu m-am încălzit?

 

în ochi norii s-au întunecat

murmurul apelor s-a stins

umbrele s-au umbrit

n-am strigat

n-am chemat

fără furie

fără zâmbet

fără teamă

cu capul sus

am ascultat

cum se stinge larma potcoavelor.